Cuvantul Belly dance, dans din buric, provine de la cel francez “Dance du ventre” datorat primului contact avut de civilizatia europeana (franceza) cu acest tip de dans, in timpul Invaziei lui Napoleon in Egipt. Belly Dance (in lb engleza) mai este cunoscut si sub denumirile de “dans oriental”, raqs sharqi (in araba: رقص شرقي‎ care inseamna dansul din Est) ori çiftetelli in Turcia si Grecia (in lb greaca: τσιφτετέλι).
Titulatura “dans din buric” este doar una simbolica intrucat acesta implica toate partile corpului cu accent pe solduri si zona pelviana. Majoritatea miscarilor implica izolarea diferselor zone ale trunchiului: solduri, umeri, piept, stomac, etc. Belly dance imbraca diverse forme (ca stil si costume) in functie de tara si de regiune iar noi stiluri (de ex stilul tribal) au fost inventate in Occident datorita popularitatii sale internationale.

Stilul  Raqs sharqi ( رقص شرقي‎) este si cel mai cunoscut europenilor, fiind interpretat in multe cabarete si restaurante cu profil oriental, din intreaga lume, de catre femei. Acelasi dans poate fi executat si de barbati, ca dans individual sau colectiv, adesea improvizat, desi dansatorii de elita au o coregrafie dinainte stabilita.
Raqs balladi, (in araba: رقص بلدي‎; literally, dans folcloric/din popor) este un stil folcloric adus de triburile arabe stabilite in Egiptul de Sus, fiind astazi folosit de barbati si femei la diverse ocazii festive si petreceri(de ex nunti) in tarile din Orient.

Radacinile dansului oriental sunt atat de adanci incat se pierd in negura timpului. Exista mai multe teorii cu privire la autenticitatea dansului si originile acestuia, insa disputele raman deschise.
Una din teorii sustine ideea ca miscarile scurte ale soldurilor si contractile musculare deliberate isi au originea in dansul fertilitatii adesea executat ca o recreere simbolica a nasterii in cadrul ritualurilor de venerare a unor zeitati ale fertilitatii. O alta idee, des vehiculata alaturi de prima, in special in scolile de dans oriental este aceea ca dansul a fost initial interpretat de femei pentru femei ca exemplu de miscari ce usureaza nasterea. O a treia teorie sustine ca belly dance a fost dintotdeauna o forma de distractie, multi cercetatori sustinand ca imagini ale acestuia se regasesc pe peretii anticelor temple din Egipt.
A
ceste teorii au o baza reala insa nici una nu prevaleaza, motiv pentru care se considera ca toate aceste cutume ar fi contribuit la dezvoltarea dansului oriental de astazi.

Dansul oriental a fost popularizat de triburile nomade de tigani care migrand din India si trecand prin Afganistan, Persia, Turcia ori Egipt si Nordul Africii ofereau aceasta forma de divertisment comunitatilor locale pentru a se putea intretine. Belly dancing a devenit astfel foarte popular cu precadere in Turcia si Egipt.
Dupa 1453 tigancile stabilite in Istanbul au inceput sa fie solicitate pentru amuzamentul doamnelor motiv pentru care era absolut necesar ca artistii sa fie de sex feminin. Dansatoarele si muzicienii numiti chengis au construit un stil aparte (miscari complexe ale soldurilor, scuturari, o anumita mimica a fetei, dansul cu val si mini timpane (pt degete) preluat in mare parte in dansul oriental actual.

In Egipt, tigancile numite ghawazee dansau la festivitati, nunti, in cafenele si piete. Repertoriul lor era variat  bazat pe muzica si dans cu val, bete, sabii si lumanari. Aceste manifestari erau tolerate deoarece aduceau venituri frumoase din taxarea artistilor dar in final “reclamatiile” religioase la adresa lor au prevalat laturii pecuniare iar reprezentatiile ghawazee au fost interzise in Cairo in 1834. Intre 1849-1856 interdictia a fost ridicata dar sanctiunea dansului in public ramane, motiv pentru care acesta se muta in interior luand nastere stilul oriental-cabaret.

Lumea  occidentala a avut primul contact cu acest dans in 1798 in timpul invaziei naopleoniene din Egipt, cand trupele franceze au intalnit dansatoarele Ghawazee si apoi rafinatele Almeh. Ulterior belly dance a fost popularizat in sec 18-19 cand artistii orientalisti incep descrierea unor imagini romantice a vietii de harem din Imperiul Otoman. In aceeasi perioada dansatorii orientali isi incepusera reprezentatiile in Europa cu ocazia targurilor internationale. Popularitatea dansului va creste vertiginos o data cu Targul Mondial de la Chicago din 1893 si publicitatea creata in jurul unei dansatoare cu numele “Little Egypt”.  Little Egypt a atras un val de controverse, miscarile sale fiind imitate atat de extrem si lasciv de diferiti impostori, incat s-a vazut silita sa protesteze impotriva celor care ii transformasera arta in vulgaritate. Fanteziile insa au continuat fiind imediat preluate de romancieri si Hollywood. Astfel, merita mentionate: scriitoarea franceza Collette care declara autentice propriile sale interpretari ale dansului si dansatoarea pseudo- javaneza Mata Hari (origine reala: olandeza)-dovedita a fi spion german.