cultura-si-arta

Hall of Fame: Adel Imam

Mon, 07 Mar 2011 16:46:05 +0100

Adel Imam unul din cei mai populari actori egipteni ai Lumii arabe s-a nascut pe 17 Mai 1940 in El Mansoura.
Adel, supranumit si „Al Zaeem” (liderul) in cinematografia araba, este actor de comedie insa nu a evitat nici rolurile dramatice, in special la inceputurile carierei sale, jucand in filme ce combinau comedia cu romantismul.

Si-a inceput cariera de actor la varsta frageda fiind plasat in roluri secundare alaturi de marii actori egipteni ai epocii „guvernata” de imaginea lui Ismail Yassin. Adel avea sa intre in scena cu forta in momentul rolului sau din piesa de teatru „Scoala rebelilor”. Desi a absolvit facultatea de agricultura la Cairo University, Adel si-a construit o prestigioasa cariera de actor jucand in peste 100 filme si 10 piese de teatru.

Rolurile sale implica mai multe stiluri de umor: farsa, comic de situatie, limbajul trupului si limbaj cu dublu inteles. Personajele sale sunt egipteni fara noroc care se ridica deasupra presiunilor si provocarilor externe. Demne de retinut sunt ironia fina in descrierea stilului de viata egiptean dupa revolutia din 1952. Actorul este bine cunoscut pentru luarile de pozitie impotriva coruptiei si obscurantismului pe care le condamna intr-o maniera comica, unica. Din acest motiv Adel este o figura importanta a comunitatii arabe si rolurile sale politice l-au pus adesea intr-o pozitie critica fata de presedintele Mubarak si guvernul acestuia.

Adel Imam este tata a trei copii: tanarul regizor Rami Imam, Sarah Imam, si Mohamed Imam (care a jucat in Cladirea Iacobiana in rolul lui Taha Shazli).
Desi foarte popular Adel este considerat si cel mai discret actor, aparitiile sale in media fiind minime, acordand o singura data un intreg interviu televizat.

In Ianuarie 2000, ONU il desemneaza Ambasador al UNHCR(United Nation High Commissioners for Refugees). De atunci actorul sustine continuu cauza refugiatilor.

Printre ultimele sale filme de succes pe care vi le recomand se numara:
Cu Ambasada in cladire (Sifaara fil'Omara) –unde joaca rolul unui cetatean pus in dificultate in momentul in care Ambasada Israelului se muta in cladirea sa;
Experimentul Danez – o comedie spumoasa despre contactul intre cultura orientala si cea occidentala-Adel jucand rolul unui ministru vaduv cu patru fii care primeste vizita unei tinere daneze.

In 2006, Adel joaca alaturi de alti actori importanti in celebrul si controversatul film Cladirea Iacobiana ( The Yacoubian Building) lansat la Cannes si foarte apreciat in lumea occidentala. Pelicula, considerata cea mai scumpa din istoria cinematografiei egiptene, este adaptarea romanului cu acelasi nume a lui Alaa Al Aswany, si a fost in competitia pentru premiile Oscar in cadrul sectiunii dedicate Celui Mai Bun Film Strain. Filmul, regizat de Marwan Hamed urmareste pas cu pas naratiunea pastrand conceptul original al cartii. El prezinta viata desfasurata la diverse niveluri si paliere ale societatii, in interiorul unei vechi cladiri art noveau din vechiul Cairo. Astfel ne este prezentata viata atat de diferita a locuitorilor care nu par a avea altceva in comun decat sentimentele, viciile si patimile care aduc toti muritorii la acelasi numitor comun. Astfel ii cunoastem pe: Zaki –un aristocrat trecut de prima tinerete proaspat intors de la Paris , Bothayna frumoasa fata saraca de care se indragosteste si Haj Azzam omul de afaceri prosper. Cladirea este un luxos si vechi bloc de apartamente candva locuit doar de aristocrati si astazi casa a tuturor, saraci si bogati, de la parter pana pe acoperis o adevarata radiografie a vietii egiptene . In timp ce Zaki locuieste intr-un lux demodat si vaneaza femei, Bothayna indura hartuirea sexuala la boutiqul unde lucreaza pentru a-si intretine familia dupa moartea tatalui, in timp ce prietenul acesteia Taha, fiul portarului, este respins la Academia de Politie datorita statutului social si este cooptat intr-un grup radical islamic.
BBC avea sa afirme despre acest film: „Cladirea este o metafora a Egiptului; acest film este o fereastra rar deschisa asupra vietii in aceasta tara secular islamica, asupra coruptiei si saraciei”. Pelicula arunca o privire directa si asupra relatiilor homosexuale aspect care a socat in parte publicul egiptean.

Filmografie
2010 Zahaymar (Alzheimer), 2009 Bobbos (Bobbos), 2008 Hassan we Morqos (Hassan si Marcus), 2007 Morgaan Ahmed Morgaan, 2006 Emaret Yaqubian (cladirea iacobiana) , 2005 Al-Sefara Fil-Emara (cu Ambasada in cladire), 2004 Arees Menn Gehha Amneya (un Mire din serviciile secrete), 2003 Al-Tagroba Al-Danemarkeya (Experimentul danez), 2002 Ameer Al-Zalaam (Printul Intunericului), 2000 Bekheet we Adeela 3: Hello America (Bekheet si Adeela 3: Hello America), 1999 El-Wad Mahroos Betaa El-Wazeer Mahroos (Mahroos –omul ministrului),1998 Ressala Ila Al-Wali (Mesaj catre guvernator),1997 Bekheet w Adeela 2: El-Gardal wel-Kanaka (Bekheet si Adeela 2: Galeata si Ibricul), 1996 Al-Nom fil-Assal (Dormind in miere), 1995 Bekheet w Adeela (Bekheet si Adeela),1995 Toyoor Al-Zalaam (Pasarile Intunericului), 1994 Al-Erhabi (Teroristul), 1992 El Erhab Wal Kabab (Terorism si Kebab), 1987 Al-Nemr wal-Ontha (Tigrul si Femeia), 1983 Al-Motasawel (Cersetorul)

Piese de teatru: 1964 Ana We Howa We Heya (Eu, el si ea), 1966 Al-Nassabeen (Hotii), 1967 Dhat Al-Bijama Al-Hamraa (Cel cu pijamaua rosie), 1970 Ana Feen W Enti Feen (Unde sunt eu si unde esti tu), 1973 Madrast Al-Moshagebeen (Scoala rebelilor), 1975 Gharameyat Afifi (Memorii Romantice), 1975 Shahed Ma Shafsh Haga (Martorul nu a vazut nimic), Al-Wad Sayed Al-Shaghal (1993), 1998 Al-Zaeem (Seful), Body Guard (1999)

Filmele lui Adel Imam sunt disponibile online la adresa www.adelimamfilm.com

Va las in compania unei franturi din comedia „Experimentul danez”, cu o scurta descriere a episodului. Dl Qadri, ministru, vaduv, se indragosteste de o daneza venita in vizita la familia sa. Intr-una din seri Dl Qadri uita de varsta se imbraca adolescentin si isi insoteste noua cucerire la discoteca. La intoarcere, in drum spre casa este oprit de politie la un filtru pentru un control de rutina. Daneza, necunoscand regulile din Egipt face necugetatul gest de a-l saruta in masina-gest considerat infractiune si penalizat imediat de politist cu arestarea celor doi.

Eminescu-despre romani

Sat, 15 Jan 2011 16:50:44 +0100

"De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceste sus si economiceste jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, si că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători si de administratori în România sunt tovarăsi de câstig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat si se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.
Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însusi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscărie."

Misterul mortii lui Eminescu

Sat, 15 Jan 2011 17:03:10 +0100

Astazi 15 ianuarie, ziua de nastere a Poetului National, revin la seria posturilor despre viata si moartea marelui Eminescu. Pentru filologi aceste fapte nu sunt necunoscute. Este suficient sa citesti opera jurnalistica pentru a realiza ca Eminescu a fost mai intai de toate o constiinta!
Redau mai jos textul unui email valoros. Nu stiu cui apartine acest rezumat, dar informatiile si chiar stilul par desprinse dintr-o carte deosebit de interesanta pe care am citit-o cu ceva timp in urma. Acesta este motivul pentru care nu pot preciza sursa ci doar faptul ca textul intra in categoria emailurilor care merita pastrate si date mai departe.

Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.
„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria.. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu nici un chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional. În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.
Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, undePoliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform declaraţiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura , în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni.. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti.. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă.. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.
Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală.. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu... Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero.. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alienat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi , sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr.. Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura nici unui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889.. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh.. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes.. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.
„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”

Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui.... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a 'nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Bibliografie:
1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: "Boala şi moartea lui Eminescu,Criterion, 2007

Adrian Paunescu-ultima poezie

Mon, 15 Nov 2010 01:40:13 +0100

Andrei Cornea a fost invitat la Ultima Editie a TVR, emisiune transmisă duminica, 7 noiembrie 2010, in direct, exact la ora inmormantarii lui Adrian Păunescu. Publicistul de la revista “22″ de altfel un cunoscut critic al poetului, a fost foarte vehement la adresa memoriei acestuia. In opinia domniei sale Paunescu “era un poet mediocru, avea un geniu însă, un geniu histrionic, malefic, de manipulator de mase, el a instituit cultul conducătorului, a insuflat acestui cult o mistică și un delir naționalist care a prins, a devenit o mistică-surogat într-o țară în care totul era surogat. Pentru că erau niște adolescenți cărora el le insufla acest delir și rezultatul era că ei creșteau cu șovinismul, naționalismul și reducționismul mintal al omului nou…”.
O declaratie absolut socanta in acele momente de “doliu national” si o insulta adresata poporului roman si a generatii de intelectuali care au crescut in compania cartilor si a marilor scriitori (televizorul fiind mai curand un obiect de mobilier) si a caror unica delectare era Cenaclul "Flacara" si tinerele talente (REALE) ale muzicii folk, propulsate de acesta si de regretatul Paunescu. La fel de surprinzatoare este si decizia TVR de a avea un asemenea invitat tocmai in acea zi si la acea ora. Pare cinic, avand in vedere ca TVR este sustinuta financiar de intreaga populatie a Romaniei, de "surogatele" si “spalatii pe creier” obligate sa plateasca taxa TVR fie ca au sau nu televizor (ma refer la firme care sunt obligate sa plateasca un serviciu pe care nu-l folosesc!) Foarte sugestiv este si commentul cuiva care spunea: “subscriu la faptul ca maestrul ne-a spalat creierele. A folosit ca detergent poezia si le-a sapunit pana au iesit toate petele de neputinta , ignoranta si acceptare de rau. La sfarsit le-a parfumat cu drag de tara. Au fost si situatii in care panza de neuroni a unor creiere a ramas la fel de murdara. Dar ce sa-i faci era si el un simplu muritor”.
Ma gandesc daca acest publicist nu este unul din cei care-l contestau pe Eminescu cerand arderea lui in piata publica pe 15 ianuarie, dar in toate cazurile se inscrie in trendul noului val de “critici literari” ce par sa fie multumiti de ignoranta si grobianismul care-i inconjoara, cerand ruperea definitiva de valorile poporului roman.

Indiferent de valoarea/non-valoare lui Paunescu, gestul reprobabil al "marelui critic" Cornea va ramane memorabil. Personal , imi repugna caracterele infecte care ascunse in spatele unei culturi mai mult sau mai putin indoielnice a unor titluri mai mult sau mai putin meritate (astazi oricine poate avea un titlu/diploma fabricat peste noapte si poate deveni o personalitate intr-un domeniu sau altul-daca are contactele necesare) si in umbra unor cuvinte bombastice exprimate “doct” la TV isi permit sa lanseze atacuri furibunde la adresa unor valori cu care nu se pot compara nici pe departe. Inchei reproducand un alt comment inspirat:”Stim cu totii cine este, cine a fost, ce a lasat şi ce ne-a lasat nouă, românilor, ce a facut pentru România, Adrian Paunescu. Oare, peste ani, vom sti cine va fi si ce va lăsa nemuririi, Andrei Cornea, dincolo de gestul acesta incalificabil? Rămâne de vazut, timpul va cerne neghina de grâu!”

Majoritatea surselor oficiale (ziare, reviste) vorbesc despre ultima poezie a lui Paunescu scrisa de pe patul de spital, ca fiind cea compusa in 31 Octombrie si intitulata

“De la un Cardiac Cordial”

De-aicea, de pe patul de spital/Pe care ma gasesc de vreme lunga,
Consider ca e-un gest profund moral/Cuvantul meu la voi sa mai ajunga.
Ma monitorizeaza paznici minimi/Din maxima profesorului grija,
In jurul obositei mele inimi/Sa nu ma mai ajunga nici o schija.
Aud o ambulanta revenind/Cu cine stie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind/Cu care se trateaza cicatricea.
Purtati-va de grija, fratii mei/ Paziti-va si inima, si gandul,
De nu doriti sa vina anii grei/ Spitalul de Urgenta implorandu-l.
Eu va salut de-a dreptul cordial/ De-a dreptul cardiac, precum se stie,
Recunoscand ca patul de spital/Nu-i o alarma, ci o garantie.
Va vad pe toti mai buni si mai umani/ Eu insumi sunt mai omenos in toate,
Da-mi, Doamne, viata, inca niste ani/ Si tarii mele minima dreptate!.

Cu toate acestea, pe internet (email, bloguri si website-uri ale unor asociatii literare ori frecventate de intelectuali) circula o alta poezie despre care se afirma ca ar fi fost scrisa de Paunescu in agonie, si trimisa unui prieten din strainatate in data de 4 Noiembrie:

Eu recunosc ca am facut greseala/ De a slavi prea mult conducatorul
Facandu-i ode si-ndemnand chiar sala (sa cante):/Partidul, Ceausescu si Poporul.

Dar nu uitati ca tot eu sunt cel care/L-am criticat si-am insuflat dorinta
De libertate, bunastare si schimbare/Subtil, necenzurandu-mi constiinta.

Am facut si mult bine-n stanga-n dreapta/Atat cat s-a putut, fara sa-mi pese
Periclitandu-mi starea, familia si casa/Dar toate s-au uitat si-s fapte sterse.

De-aceea spun ca ultima dorinta/ Sa ma iertati de v-am gresit vreodata
Si-mi fac adanc proces de constiinta/ Caci nu e om pe lume fara pata.

As vrea ca sa raman in mintea voastra/Doar un poet ce si-a iubit mult tara
Ce a descoperit si slefuit talente/Ce-au scormonit prin inimi cu chitara.

Trecutul mi-l asum si nu mi-e teama/Nici nu mi-a fost, nu-mi este, n-o sa-mi fie
Nu m-am dezis de clasa proletara/Si am simtit ca am o datorie,
De a starni in mintea tuturora/Si mai ales in suflete de tineri
Ca nu suntem o tara oarecare/Si-avem destin maret si vom fi liberi.

Cand noi cantam in salile-arhipline/Si recitam pe voci de milioane
Visam la Marea noastra Romanie/Si va-ndemnam: Treceti batalioane!
Un dor as mai fi-avut, dar ce pacat/Ca n-am putut opri din cale vremea
Sa vad autostrada prin Carpati/Din Chisinau-Arad cu via Tebea

Sunt unii care ma lovesc si-acuma/Cand m-am urcat la ceruri, ce oroare!
Cuvinte grele-arunca, nesimtire/Si toti vor ca sa cada in picioare

Eu va privesc de-aici de sus, cu mila/As vrea sa fiti mai buni dar nu se poate
Se rasuceste Stefan in morminte/De-atata ura, pizma, nedreptate.

Imi este jena, sila….chiar ma bucur/Ca am plecat de-acolo, dar ma doare
Cand vad valori, talente, caractere/Ce-si fac familiile peste hotare.

Ce sa va spun, romanii mei de bine/Ce-aveti sfiala, bun simt si onoare
Poporul nostru-i cel mai bun din lume! (Sa tineti minte)/Nu lasati tara calcata in picioare.

Nu plecati capul, tine-ti pieptu-n fata/Cu fruntea sus, sa n-o coboare nimeni
Sa va claditi cu totii alta viata/Mesaj catre romani de pretutindeni!

Sa iei aminte tara mea de suflet/Ia atitudine si da raul afara
Unde s-a dus Granarul Europei/Banala tara-industrial-agrara.

Sa iei aminte tara mea de glorii/Cu patima iti spun din nefiinta
Cladeste-ti viitorul pe trei sfinte/Pe munca, educatie, credinta.

In timp ce va imbarbatez de-aicea/Din ceruri si din sfere tutelare
Vad iarasi vorbe grele prin ziare/Pe forumuri, pe la televizoare.
N-am omorat pe nimeni niciodata/Nici cand murim nu ni se mai da pace
La toti gasiti cusururi si reprosuri/Nu mai lasati pe nimeni sa se-mpace.

Nu-mi sta in caracter dar ma doboara/Limbaju-ascuns al poeziei mele
Baga-mi-as p--a sa imi bag de tara/Cu oameni falsi si plina de lichele.

Si un Remember

Sunt Radical - Adrian Păunescu (1 august 1988)
Sunt radical
mai precis
sunt pentru păstrarea
unui just raport
între minciună şi adevăr,
între eroi şi eroi,
între plus şi minus,
sunt radical,
mai precis,
mi-e silă de demagogia socialistă
mai tare decât de
demagogia burgheză
pentru că o simt
apăsându-mă cu mult mai de aproape.
Sunt radical,
cred că nu e bună legea
care te condamnă mai grav
dacă ucizi un urs
decât dacă ucizi un om,
ba mai mult,
te condamnă mai grav
dacă vorbeşti,
dacă ai opinii,
decât dacă ucizi.
Sunt radical
adica îmi închipui
că dacă ecuaţia
“poporul ne-a ales,
vorbim în numele poporului,
guvernăm în numele poporului,
construim socialismul
cu oamenii şi pentru oameni,”
este adevărată,
nu e corect
să-i distrugi omului
casa, oraşul sau satul,
fără să-l întrebi pe om;
zece elevi au declarat la şcoală,
când i-a întrebat dirigintele
ce fapte bune au săvârşit,
În ziua aceea,
ca au ajutat o bătrâna
să treaca strada
dar de ce asa de multi,
s-a mirat dirigintele
pentru ca bătrâna
nu voia să treaca strada
au raspuns ei.
Cam asta ar fi situaţia
sunt radical
şi o privesc în fata,
dacă bătrâna nu vrea să treaca strada
e greu să te lauzi
ca eşti cel mai bun dintre oameni
pentru ca o obligi
să traverseze,
şi lucrurile stau chiar asa,
bătrâna nu vrea
să treaca strada.
bătrâna nu se afla pe strada
nici nu exista strada,
şi bătrâna nici nu e bătrâna.
ci o tara emotionata
ca va trebui să traverseze.
Sunt radical,
adica mi-e groaza
de remuscarile
care nu mai pot salva nimic,
mai ales viata
care şi asa se incapaţineaza
de câteva generaţii incoace
să se duca în pastele mă-sii.
Sunt radical,
îmi plac prunele, piersicile,
marele veraţice, libertatea,
femeia, granitele istorice,
şi strugurii tamiiosi.
Sunt radical,
as putea dicta un poem
şi de la un telefon public,
dar tot radical sunt
şi mentionind
ca n-aş putea face aceasta
decât dacă şi cea
careia îi dictez
ar avea telefon.
Sunt radical,
cred ca Maresalul Ion Antonescu,
dacă ar fi rejudecat
de un tribunal impartial,
ar putea fi declarat
fără rezerve,
erou al Romaniei post-mortem
şi martir universal,
măcar după lectura
Pactului Ribbentrop-Molotov.
Sunt radical,
cred în valoarea frunzei de varza
aplicata pe lucrurile dureroase
ale corpului.
Sunt radical,
nu cred să existe
înger mai urât
şi demon mai frumos
decât omul,
si, mai mult decât atât,
nu cred să existe
accident mai rodnic
şi lege mai contrariata
decât omul.
Din mine insumi
şi din ceilalti
extrag radacina patrata
şi observ ca nu e decât apa,
apa în stare de gândire,
apa cu suflet şi cu virtejuri,
apa într-o nevindecabila
formula chimica.
Sunt radical,
când ploua
şi când ninge
ştiu ca e vorba
despre mine,
despre apa care sunt,
despre apa care sunt

Hall of Fame: Omar Sharif-Actorul

Mon, 07 Mar 2011 16:48:24 +0100

In 1953, Sharif isi incepe cariera de actor cu un rol in filmul egiptean Sira`a Fi al-Wadi(The Blazing Sun ori Fight in the Valley), urmand numeroase alte productii egiptene. A jucat alaturi de sotia sa Faten Hamama, in cateva filme romantice. Printre productiile egiptene se numara: Ayyamna el helwa (Our Best Days, 1955), La anam (I Don't Sleep, 1958), Sayedat el kasr (Lady of the Castle, 1959) si adaptarea dupa Anna Karenina -Nahr el hO (The Fire/River of Love, 1961).

In 1962, la 30 de ani, a jucat rolul prințului desertului Ali Ibn Kharish in primul sau film occidental “Lawrence al Arabiei” regizat de David Lean si cu Peter O'Toole in rolul titular. Creditat sub numele de Omar Sharif, acest rol ii va aduce o celebritate mondiala imediata, precum si un Glob de Aur pentru cel mai bun actor intr-un rol secundar (în 1963), o nominalizare pentru premiul Oscar pentru cel mai bun actor intr-un rol secundar (1963). A fost un debut fulminant intr-o cariera internationala si o recunoastere in cinematografia mondiala.

Se muta impreună cu fiul sau la Hollywood, unde a semnat un contract pe 7 ani cu Studiourile Columbia Pictures si se desparte de sotie, de comun acord, avand ca motiv incompatibilitatea vietii de cuplu cu cea de actor international, asta in ciuda sentimentelor care inca ii mai leaga.

In 1965 are un success mondial in filmul Doctor Jivago, regizat de David Lean, pentru care obtine un al doilea Glob de Aur pentru rolul doctorului poet rus Yuri Jivago.

Omar Sharif a jucat în mai mult de 60 de filme americane și franceze cu Anthony Quinn, Catherine Deneuve, Audrey Hepburn, Claudia Cardinale, Jean-Paul Belmondo, Barbra Streisand, Henri Verneuil, etc.

In 2003 joacă rolul unui bacan turc musulman ce devine figura paterna pentru un copil evreu, in filmul "Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran" regizat de François Dupeyron, rol pentru care este recompensat cu premiul César pentru cel mai bun actor in 2004.

In 2005 il dublează pe leul Aslan în adaptarea franceza animata a filmului fantastic "Regatul Narniei", capitolul 1 – Leul, vrajitoarea alba si dulapul magic. In 2006 este povestitorul din versiunea engleza a filmului "O Gengis" realizat de Alan Simon.

In noiembrie 2005, i-a fost conferita medalia de onoare UNESCO ca recunoaștere pentru contributia sa semnificativa in lumea cinematografiei mondiale si a diversitatii culturale. Aceasta onoare, care poarta numele marelui regizor rus Serghei Eisenstein a fost acordata numai de 25 de ori pana acum.

In 2008 joaca in mult asteptatul dar si controversatul “blockbuster”, comedia Hassan & Marcus alaturi de celebrul actor egiptean Adel Imam. Filmul este povestea a doi egipteni, un sheikh musulman si un preot crestin, inclusi de autoritati intr-un program de protectie a martorilor a caror viata este amenintata de extremistii religiosi. Cei doi sunt nevoiti sa intre in pielea celuilalt iar prietenia care ia nastere intre ei si idila dintre copiii lor, ii vor ajuta sa depaseasca in final toate provocarile si dificultatile ori prejudecatile. Premiera a fost asteptata de extrem religiosii musulmani cu foarte multa nervozitate, anumite grupuri ce activeaza pe Facebook instigand chiar la boycot. Desi, ironic, filmul indemna la unitate intre musulmani si crestini, mesajul nu a fost deplin inteles de intreaga audienta. “Am declarat razboi extremistilor si celor care exagereaza diferentele dintre noi, folosind arta. Sper ca musulmanii si crestinii sa se imbratiseze dupa ce parasesc cinematografele”-avea sa declare Adel Imam, “monstru sacru” al cinematografiei egiptene si internationale si reputat regizor al unor drame-comedii cu mult substrat.

Filmografie:
Sira` Fi al-Wadi (The Blazing Sun or Struggle in the Valley or Fight in the Valley) (1954), Shaytan al-Sahra (1954), Ayyamna al-Holwa (Our Best Days) (1955), Siraa Fil-Mina (1956), Ard al-Salam (1957),The Lebanese Mission (Châtelaine du Liban, La) (1957), La anam (I Do Not Sleep) (1958),Goha (1958) Fadiha fil-zamalek (Scandal in Zamalek) (1959),Sayedat el kasr (Lady of the Castle) (1959), Seraa fil Nil (Struggle on the Nile) (1959),Bidaya wa nihaya (1960), Hobi al-wahid (My Only Love) (1960), Esha'a hob (Rumor of Love) (1960), Nahr al-Hob (The River of love) (1960), A Man in our House (A Man in our House) (1961), Lawrence of Arabia (1962), Behold a Pale Horse (1964),The Fall of the Roman Empire (1964), Doctor Zhivago (1965),The Yellow Rolls-Royce (1965), Marco The Magnificent (1965), Genghis Khan (1965),The Night of the Generals (1967), More Than A Miracle (1967), Funny Girl (1968), Mayerling (1968), Che! (1969), The Appointment (1969), Mackenna's Gold (1969), The Last Valley (1970), The Horsemen (1971), The Burglars (1971), The Mysterious Island (L'Ile Mysterieuse) (TV miniseries) (1973), Juggernaut (1974), The Tamarind Seed (1974), Crime and Passion (1975), Funny Lady (1975), The Pink Panther Strikes Again (1976), Land of No Mercy (1979), Bloodline (1979), S-H-E (1979), Oh Heavenly Dog (1980), The Baltimore Bullet (1980), Pleasure Palace (1980), Green Ice (1981), Ayoub (1983),Top Secret!(1984), Peter the Great (1986), Harem (1986) as Sultan Hassan, The Possessed (1988), The Jewel of the Nile (1988), Al-Aragoz (the puppeteer) (1989),The Opium Connection (1990), The rainbow thief (1990), Viaggio d’amore (1990), Memories of Midnight (1991), Mowaten masri (An Egyptian Citizen) (1991), Beyond Justice (1992), Grand Larceny (1992), Mayrig (1992), Dehk we le'b we gad we hob (Laughter, Games, Seriousness and Love) (1993), Lie Down With Lions (1994), Catherine the Great (1995), Gulliver's Travels (1996), Heaven Before I Die (1997), Mysteries of Egypt (1998), The 13th Warrior (1999), The Parole Officer (2001), Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran (2003), Hidalgo (2004), Imperium: St Peter (2005), Fuoco su di me (2005), Shaka Zulu: The Last Great Warrior (2005), One Night with the King (2006), The Crown Prince (2006), Hanan W Haneen (TV Series - Egypt) (2007) The Ten Commandments (TV series) (2007)...as Jethro, The Last Templar (TV Series) (2008), Hassan & Marcus (2008), 10,000 BC (2008), The Traveler (2009)

Din tot acest palmares actoricesc la care noi romanii am avut acces intr-o mai mica masura, in afara celebrelor “Lawrence Al Arabiei”, “Giuvaerul Nilului”, “Mayerling” sau “Printul desertului” un film difuzat la ora de minima audienta de TVR2 mi-a ramas foarte adanc intiparit in memorie si in suflet. Este vorba de Mayrig, o productie franceza, cu Omar Sharif si Claudia Cardinale ce prezinta povestea unei familii de armeni care emigreaza din Turcia in Franta (Marsilia) in urma genocidului armenesc din 1915.
Mayrig este un film semiautobiografic al regizorului franco-armean Henri Verneuil, o poveste prezentata la persoana intai despre lumea “cea noua” vazuta prin ochii unui copil, din momentul debarcarii in Franta pana in momentul absolvirii facultatii, o istorie despre umilinta de a fi un emigrant sarac, despre sacrificiul parintesc si despre o familie neintregita ce inutil isi asteapta restul membrilor care nu vor mai sosi niciodata.
Filmul a fost nominalizat la premiile Cezar si a primit Premiul Academiei Franceze de Film pentru anul 1991. O poveste zguduitoare care nu poate lasa pe nimeni indiferent. Filmul e disponibil si pe You Tube in cateva zeci de episoade (lb franceza).

Hall of Fame: Omar Sharif -omul

Mon, 07 Mar 2011 16:50:28 +0100

Omar Sharif (pe numele adevarat Michael Dimitri Shalhoub) s-a nascut in 1932 in Alexandria intr-o familie egipteano-libaneza, catolica. Sharif a terminat Alexandria’s Victoria College unde a studiat matematica, fizica, araba si cinci limbi straine pe care le vorbeste în mod current: engleza, franceza, greaca, italiana si turca. Dupa ce a obtinut diploma în matematica si fizica la Universitatea Cairo a lucrat timp de cinci ani de zile în intreprinderea de lemn a tatalui sau, inainte de a studia arta actoriei la Royal Academy of Dramatic Art din Londra.
La varsta de 22 ani, Sharif s-a reintors in Egipt si este descoperit de compatriotul sau cineastul Youssef Chahine. Își face debutul în filmul "Lupta din Vale (Sira` Fi al-Wadi)", sub numele de Omar El Sharif.

Crescut în spiritul religiei catolice Sharif s-a convertit la Islam în 1955 pentru a se putea căsători cu actrița Faten Hamama cu care are un fiu Tarek-El Sharif si el un actor popular in lumea araba. Tarek va apare la varsta de 8 ani in filmul Dr Jivago in rolul lui Iuri.

Sharif si-a trait anii tineretii in Egipt pana in 1965 cand s-a mutat in Europa. Actorul isi reaminteste ca in 1932 tatal sau, negustor de cherestea, nu era un om foarte bogat insa castiga suficient de bine. Inainte de Revolutia din 1952 Printul Farouk frecventa casa parintilor sai devenind prieten si partener de carti cu mama lui Omar, o doamna distinsta si o gazda perfecta foarte incantata de privilegiului de a avea in preajma elita societatii egiptene. Omar isi aminteste ca afacerile tatalui sau cu lemn erau infloritoare in acea perioada.
Revolutia din ’52 a adus o schimbare dramatica a vietii tuturor, incepand cu nationalizarea si urmand cu restrictiile de calatorie impuse egiptenilor de regimul Nasser. Aceste vize de iesire se aplicau inclusiv actorilor care participau la festivalurile internatioanle de film, iar situatia devenise intolerabila motiv pentru care Sharif va decide sa ramana in Europa intre doua filmari.

Decizia il va costa insa casnicia. In 1966 se va desparti de starul egiptean Faten Hamama, casnicia sa incheindu-se oficial in 1974. Actorul nu s-a mai recasatorit de atunci declarand ca nu s-a mai putut indragosti de nici o femeie. A fost un punct de cotitura care l-au transformat din familist in eternul burlac, petrecandu-si viata in hotelurile europene. Cand vorbeste despre faima si viata de Hollywood, Sharif spune: “mi-au oferit glorie dar si singuratate, si mi-a fost dor de locurile natale, de oameni, de tara mea”.

In perioada de conflict intre Egipt si Israel lui Sharif aproape i-a fost retrasa cetatenia egipteana datorita relatiei sale cu Barbara Streissand (suportera a Israelului) facuta publica de presa egipteana.

Sharif se imprieteneste cu Peter O'Toole in timpul filmarilor la filmul “Lawrence al Arabiei” jucand impreuna si in alte pelicule si ramanand prieteni apropiati. Sharif a fost un prieten apropiat al celebrului scriitor egiptean Naguib Mahfouz si al cunoscutului egiptologist Dr Zahi Hawass.

Actorul a suferit o operatie de bypass in 1992 si un usor atac de cord in 1994.

Omar Sharif este unul dintre cei mai mari jucători de bridge din lume. A scris o carte de bridge si de asemenea face comentarii despre acest joc pentru mai multe ziare dintre care este de amintit Le Figaro din Franța.
La Olimpiada de Bridge de Deauville, a jucat în echipa Egiptului, înfruntându-se cu echipa campionului mondial Giorgio Belladonna. Câțiva ani mai târziu participă la un turneu internațional organizat de Lancia Team. În fiecare oraș câștigătorul primea o mașina. Omar a câștigat 24 de automobile.

Omar Sharif mai este cunoscut pentru pasiunea sa pentru pentru caii de rasă, pentru pariuri si jocuri de noroc. Putea fi văzut adesea pe hipodromurile din Franța.
In 2006, Sharif si-a declarat toate pasiunile incheiate atunci cand a fost intrebat despre bridge: "le-am incetat pe toate. Am decis ca nu vreau sa mai fiu sclavul nici unei pasiuni cu exceptia muncii mele. Am avut prea multe: bridge, caii, jocurile de noroc. Imi doresc un alt fel de viata, sa fiu mai mult cu familia careia nu i-am acordat suficient din timpul meu”

Ca orice vedeta hollywoodiana, Omar a avut si cateva altercatii minore cu reprezentanti ai autoritatilor. Astfel, pe 5 august 2003 a fost condamnat la închisoare pentru o luna pentru că a lovit un polițist francez iși a fost nevoit să plăteasca daune considerabile pentru ca ulterior sa agreseze un agent de securitate dintr-o parcare din Beverly Hills.

Omar afirma ca Orientul nu va avea niciodata democratie pentru simplul motiv ca oameni ca el prefera sa se planga sheikh-ului din zona. Intr-un interviu actorul condamna atacurile SUA asupra Iraqului considerandu-i pe americani ignoranti.

Se spune ca ar fi fost pus pe lista neagră a mișcării al-Quaida în noiembrie 2005, pentru că a citit din Sfântul Petru într-un film produs pentru televiziunea italiană. De altfel în multe ocazii, el a susținut toleranța musulmanilor față de evrei si crestini. Intr-un interviu acordat revistei The Daily News Egypt, Omar Sharif mentiona punctul sau de vedere in ce priveste religia si “persoanele religioase”:
“Cand vezi ce se intampla in lume intre diverse religii, ucideri si crime, devine dezgustator si, din punctul meu de vedere, ridicol. Astfel ma gandesc ca imi este de folos sa cred in Dumnezeu si in religie dar religia apartine fiecaruia. Un lucru extraordinar este faptul ca evreii cred ca doar evreii vor ajunge in Rai, Crestinii cred ca numai un crestin poate intra in Paradis iar musulmanii sunt siguri ca doar musulmanii vor fi acceptati in Paradis. Acum, de ce Dumnezeu, in marea sa intelepciune ar lasa sa se nasca o fiinta umana care nu poate sa intre in Rai mi se pare absurd. Ma scuzati, nu spun ca e absurd ci ca oamenii au facut conceptul absurd.”

In prezent Sharif locuieste in majoritatea timpului in Cairo mai aproape de fiul sau si de cei doi nepoti Omar si Karim.

va urma

Sursa: Wikipedia, Yahoo movies

Adrian Paunescu-In memoriam

Mon, 08 Nov 2010 11:48:11 +0100

Repetabila Povara

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.

Adrian Paunescu

citate ... de suflet

Wed, 03 Nov 2010 17:51:08 +0100

“People who want to share their religious views with you almost never want you to share yours with them.” Unknown
“Croyez ceux qui cherchent la vérité, doutez de ceux qui la trouvent.”André Gide
“You need to fail in order to succeed, otherwise it’s not succes, it’s luck” Unknown
“Les grandes personnes ne comprennent jamais rien toutes seules, et c’est fatigant, pour les enfants, de toujours leur donner des explications.”Antoine de Saint-Exupéry, Le Petit Prince
“The larger the island of knowledge, the longer the shoreline of wonder.”Ralph W. Sockman
“A group becomes a team when each member is sure enough of himself and his contribution to praise the skills of the others.”Norman Shidle
"There are three ingredients to happiness: something to love, something to do, and something to hope for." Unknown
"The water in a vessel is sparkling; the water in the sea is dark. The small truth has words which are clear; the great truth has great silence". Rabindranath Tagore
"Beauty is truth's smile when she beholds her own face in a perfect mirror". Rabindranath Tagore
"By plucking her petals, you do not gather the beauty of the flower". Rabindranath Tagore
"Clouds come floating into my life, no longer to carry rain or usher storm, but to add color to my sunset sky." Rabindranath Tagore
"Death is not extinguishing the light; it is only putting out the lamp because the dawn has come." Rabindranath Tagore
"Depth of friendship does not depend on length of acquaintance." Rabindranath Tagore

"Moare cate putin"…un fals Neruda

Sun, 31 Oct 2010 23:15:29 +0100

“Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru. Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.”

“Moare cate putin..” (Muere lentamente , Dying slowly) circula pe internet din 2009 si ii este atribuit poetului chilian Pablo Neruda laureat al premiului Nobel pentru literatura.
Un articol foarte interesant aparut in Latin America Herald Tribune ne spune insa o alta poveste.
Poemul a circulat foarte mult in spatiul virtual dorindu-se a fi un text inspirational pentru anul 2009 dar autorul nu este Pablo Neruda (conform Fundatiei Pablo Neruda). Muere Lentamente nu este singurul fals Neruda, poetului fiindu-i atribuite si alte lucrari cum ar fi “Queda Prohibido” (It’s forbidden, Este interzis) care de fapt apartine scriitorului si jurnalistului spaniol Alfredo Cuervo, ori "Nunca Te Quejes" (Never Complain, Nu te plange niciodata) cu autor necunoscut.
“Nu este nici prima si nici ultima oara cand cineva atribuie unui poet renumit lucrari pe care nu le-a scris niciodata” mai adauga Fernando Saez, Director Executiv al Fundatiei Pablo Neruda. Deja celebre sunt cazul poeziei “Instantes” atribuita lui Borges sau lucrarii "La Marioneta" (The Puppet) atribuita lui Gabriel Garcia Marquez-ultimul manifestandu-si indignarea pentru asocierea numelui sau cu “ceva atat de vulgar”.
Muere Lentamente" este lucrarea scriitoarei braziliene Martha Medeiros, autoarea a numeroase carti si reporter la ziarul Zero Hora (Ora Zero) din Porto Alegre.
Obosita sa constate ca oamenii atribuie poemul ei renumitului poet chilian, Martha avea sa contacteze Fundatia Pablo Neruda pentru stabilirea drepturilor ei de autor, lasand ca dovada propriul poem in limba portugheza "A Morte Devagar" (To Death Slowly), publicat in anul 2000 in “All Souls Day Eve”.
Intr-o declaratie scriitoarea braziliana mentiona ca este o mare admiratoare si un infocat fan al marelui Pablo Neruda dar ca prefera recunoasterea muncii fiecarui scriitor. De asemenea, nu este prima data cand constata ca lucrari de ale ei sunt atribuite altcuiva si cum fenomenul e imposibil de stopat nu poate decat sa intampine situatia cu foarte mult umor.

“Moare cate putin” este un poem inspirational “de forta” care nu poate fi trecut cu vederea si trebuie apreciat la adevarata valoare indiferent de identitatea autorului.

Hall of Fame: Amr Diab

Mon, 07 Mar 2011 16:53:37 +0100

In lumea show-biz-ului oriental, Egiptul detine loc fruntas pentru talentele muzicale ce iau nastere aici si se impun mai apoi in tot Middle East. Abdel Halim Hafez, Mohamed Abdelwaheb, Amr Diab, Mohammed Mounir, Nancy Ajhram, Tamer Hosny, ...sunt doar cateva nume din lunga lista a starurilor ce s-au afirmat de-a lungul timpului in lumea muzicii pop orientale si internationale. Voi deschide galeria marilor artisti egipteni cu cel care este considerat Regele muzicii Pop din Orientul Apropiat: Amr Diab.

Pe 11 Octombrie celebrul cantaret si compozitor egiptean Amr Diab si-a sarbatorit ziua de nastere, citind in direct miile de scrisori ale fanilor din intreaga lume. Amr Abdel Basset Abdel Azeez Diab (numele sau intreg) este cel mai bine vandut artist egiptean al tuturor timpurilor. Conform BBC Diab a condus detasat lumea muzicala araba incepand cu anii ’80 doborand continuu recordurile vanzarilor. Dobandind de 4 ori premiul World Music Award pentru cel mai bine vandut artist (40 milioane de albume) din Orient in 1998, 2002, 2007 si 2009, Diab este unul din cei mai populari cantareti arabi de muzica pop. In 1997 a castigat 3 premii la Annual Arabic Festival: un premiu pentru Cel mai bun video, unul pentru Cel Mai Bun Cantec si unul pentru Cel mai bun artist al anului. In anul urmator Amr avea sa primeasca un triplu Platinum Award pentru vanzarile albumului Nour El Ain si un World Music Award la Monaco.
Amr Diab este cunoscut si sub titlul de “parinte al muzicii mediteraneene” datorita faptului ca si-a creat un stil propriu unic , un sound pan-mediteraneean constand intr-un inspirat amestec de ritmuri occidentale si traditional egiptene usor infuzate cu accente de flamenco si raï . In 1992 el devenise si primul artist arab care realiza videoclipuri muzicale high-tech. Diab a revolutionat lumea egipteana a show-business-ului si multi biografi il considera un rebel pentru felul in care a provocat show-bizz-ul oriental prin aparitiile sale (hairstyle, imbracaminte), stilul de muzica, prezentare si dimensiunea financiara a proiectelor.

Amr Diab s-a nascut in 1962 in Port Said intr-o familie educata, mama sa fiind profesoara de limba franceza la liceul Francez din Port Said iar tatal absolvent al facultatii de comert din Alexandria devenise top financial controller in compania maritima Suez Canal Corporation. Familia l-a incurajat de mic pe Amr sa participle la diverse manifestari si sarbatori publice. Cand avea doar 6 ani Amr a cantat pentru prima data in public, imnul national Bilady Bilady in 18 iunie 1968 cu prilejul Sarbatorii nationale a eliberarii Canalului Suez. Vocea sa a intrat in casele egiptenilor prin intermediul statiei locale radio care emitea atunci. In acea zi Amr a primit un premiu si o chitara de la Hassan Rushdie, guvernatorul provinciei Port Said.
Diab si-a facut studiile in muzica la Academia de Arte din Cairo (Facultatea de Muzica) si a absolvit in 1986. Imediat ii apare si primul album "Ya Tareeq" devenit imediat un mare succes. Acestuia aveau sa-i urmeze inca 16 albume intr-o cariera prolifica ce l-a consacrat ca Super Star al Lumii Arabe. Cele mai mari succese in lumea araba au fost Mayaal, Shawakkna, Matkhafesh, We Yloumouni, Tamally Maak, Leily Nahari, El Leila Di. Melodia "Habibi" din albumul Nour El Ain (1996) a devenit un hit international atat in orient cat si in occident si a fost remixata de multi DJ de top ai lumii. Diab a ramas in topul scenei muzicale extinzandu-se in tot bazinul mediteraneean odata cu noile hituri din 1999 realizate in duet cu celebrul cantaret algerian Khaled in melodia "Qalbi" si cu renumita artista elena Angela Dimitriou in "Ana Bahibak Aktar" si "Eleos"-ultimul devenit hit in Grecia si Cipru. Leyla Nahari (1994) este primul album scos cu casa de discuri Rotana Records, urmatorul, tot cu Rotana El Leila De (2007) a stat in topurile muzicii arabe timp de 22 saptamani. In 2008 Diab isi reinnoieste contractul cu casa de discuri pt inca 5 ani, in 2009 lanseaza noul album Wayah si in 2010 un mini-album cu slagarul Aslaha Betefre.

Ca orice artist, Diab a cochetat si cu industria cinematografica in El Afareet(1989), Ays Krim fi Glym (Inghetata in Glym-1992) inclus de UCLA School of Theater, Film and Television in top 5 al celor mai bune muzicaluri egiptene. In a treia pelicula Deahk We La'ab (Rasete si Distractie) din 1993 Amr joaca alaturi de celebrul actor Omar Sharif. Totusi, in lumea filmului Amr nu a reusit sa atinga acelasi nivel de succes motiv pentru care incepand cu 1993 se va dedica doar carierei muzicale.

Amr a fost casatorit cu Sherine Reda (1989 – divortat in 1992) cu care are o fiica Nour (nascuta in 1990) si este actualmente casatorit cu Zinah Ashour cu care are trei copiii: gemenii Kenzy (fetita) &i Abdullah (baietel) (nascuti in 1999) si Jana (nascuta in 2001). Cantaretul sau preferat este un alt nume sonor al muzicii orientale: Abdel Halim Hafez. Amr canta la oud (mandolina) si pian.

Discografie
Peste 18 companii internationale au produs albume de studio, compilatii si melodii exclusive pentru Amr Diab. Iata lista tuturor albumelor sale:
Aslaha Btefre' (Making a difference) - (2010) Single, Wayah (With Her) - (2009), El Leila De (This Night) (2007), Kammel Kalamak (Keep Talking) (2005), Greatest Hits (1996-2003) (2005), Leily Nahary (Cd-Single) (2004), Leily Nahary (My Night, My Day) (2004), Greatest Hits (1986-1995) (2004), Allem Alby (Teach My Heart) (2003), Aktar Wahed (The Most One) (2001), Tamally Maak (Always With You) (2000), Amarein (Two Moons) (1999), The Best Of Amr Diab (1999), Awedoony (They Got Me Used To) (1998), Nour El-Ain (Light Of The Eye - Habibi) (1996), Ragaeen (We'll Be Back) (1995), Zekrayat (Memories) (1994), W Ylomoony (And They Blame Me) (1994), Ya Omrena (Our Life) (1993), Ice Cream Fi Gleam (Ice Cream In Gleam) (1992), Ayamna (Our Days) (1992), Habiby (Baby) (1991), Matkhafeesh (Don't Worry) (1990), Shawaana (Missing You) (1989), Mayyal (In Love) (1988), Ya Helwa (Hey Pretty) (1988), Khalseen (We're Even) (1987), Hala Hala (Welcome, Welcome) (1986), We Mneen Ageeb Nas (To Whom I Complain?) (1985), Ghanny Men Albak (Sing From Your Heart) (1984), Ya Tareea (O Road) (1983)

Alte informatii si ultimele noutati privind activitatea artistului, precum si un radio stream cu slagarele Amr Diab va stau la dispozitie pe website-ul oficial al artistului la adresa www.amrdiab.net